Am dat în judecată CJAS și am câștigat! (II)

Am dat în judecată CJAS și am câștigat! (I)
4 februarie 2018
carti
Am dat în judecată CJAS și am câștigat! (III)
4 februarie 2018

Am dat în judecată CJAS și am câștigat! (II)

poveste

Suntem în anul 2018, iar eu încă nu am ajuns la finalul rambursării cheltuielilor pentru tratamentul medical al mamei mele din mai 2014, cu dosar depus în august 2014, cu un proces deschis în anul 2016 și finalizat în 2017. Vă dați seama?!

Într-adevăr că a fost nevoie de o mare doză de nebunie din partea mea pentru a nu renunța din prima. Căci asta așteaptă ei, cred, de fapt: te pun pe drumuri și speră că la a doua, treia vizită pe care o faci la CJAS Timiș, să te saturi și să te lași păgubaș. Ei bine, eu nu am făcut-o, și vă sfătuiesc și pe voi să faceți ca mine. Știu că este greu; știu, costă. Dar dacă știți sigur că vi s-a făcut o nedreptate, nu o lăsați așa! Nici mie nu mi-a fost ușor ca după moartea mamei mele să mă ocup de acest lucru, în loc să o plâng în liniște și să încerc să mă repun pe picioare. Nu am putut trece peste nedreptatea care mi s-a făcut, așa că am investit timp și bani într-un proces contra CJAS Timiș. Deși eram optimistă, vă spun sincer că deseori mi-a fost teamă că voi pierde procesul. Nu știam dacă pot sau nu avea încredere în justiție. Am avut noroc însă de niște judecători corecți, care au luat decizia justă chiar și în recursul formulat de CJAS Timiș. Dar să ne întoarcem puțin în timp, că nu vă povestisem totul, încă.

Recapitulare: cum a început totul?

Am descris în acest articol cum mi-a fost refuzat dosarul depus la CJAS Timiș pentru rambursarea contravalorii intervenției chirurgicale pe care a făcut-o mama mea la Szeged. Pentru că nu le-am prezentat un document care NU se afla pe lista documentelor necesare primită taman de la ei, respectiv, deși am prezentat două astfel de documente, unul nu avea forma și culoarea potrivită, iar celălalt nu avea conținutul care trebuia, și în plus, era expirat. Plus că au încercat să aplice retroactiv o lege! Ce să mai zici…

lista

Dovada calității de asigurat

Culmea culmilor, înainte de a depune dosarul, la biroul de informații de la CJAS Timiș mi s-a spus că pentru început, trebuie să fac dovada calității de asigurat a mamei. Era să leșin. În instituția la care ești asigurat, căreia îi plătești contribuția, trebuie să faci TU dovada calității de asigurat, când colo cu două clickuri ar fi normal să vadă acest lucru imediat. Nu am mai zis nimic, i-am spus doar domnului de la informații că mama este pensionară. Mă așteptam ca atare să fie suficientă prezentarea cuponului de pensie (cum se întâmplă la spital, de exemplu). Da’ de unde… A fost nevoie să facă mama o cerere către ei pentru ca ei să elibereze o adeverință despre calitatea ei de asigurat, pe care apoi le-am dat-o tot lor! Stupefiant.

Patru drumuri pentru o adeverință

Pentru a face această cerere a trebuit să mă duc acasă, mama mea a completat și semnat cererea. Ba chiar a trebuit să mai și anexeze niște acte: printre altele, o declarație pe proprie răspundere că nu are alte venituri (noroc că nu ne-au mai trimis și la notari), o mulțime de copii xerox (despre decizia de pensionare, lichidarea de la fabrică și alte asemenea). Mai că nu i-a cerut și diploma de bacalaureat…

Cu această cerere am făcut încă un drum, pentru a o depune.

A doua zi am făcut un al treilea drum pentru a prelua adeverința emisă în baza cererii. Și a trebuit să mai revin și a patra oară, pentru că adeverința am primit-o de la un birou în ziua în care acolo aveau program de după-masă. Iar la biroul la care trebuia să predau dosarul cu adeverința cu pricina (birou care se afla, de altfel, vis-a-vis de celălalt), închiseseră deja.

Patru drumuri din cauza unei adeverințe absolut inutile. Dacă băgau CNP-ul mamei în sistemul PIAS (precum o poate face și acum, oricine, pe site-ul CNAS (aici), cu codul numeric personal al oricui!), ar fi concluzionat în 3 secunde că este asigurată, fiind pensionară, și scăpam de tot acest circ.

interzis inacceptabil

Nu aici, dincolo. Dar cine v-a trimis aici?

Ca să nu mai spun că de la biroul de informații mi-au spus să predau dosarul la biroul cutare, iar după ce am stat acolo la coadă, mi s-a spus că nu aici, ci sus la camera 48A, iar când am urcat acolo, un domn m-a întrebat cine m-a trimis sus și a fost în stare chiar să sune jos, să verifice cu colegul că nu aterizasem acolo de pe vreo planetă străină, și că într-adevăr mă trimisese el sus…. Clasic!

Inutil să mai spun că nervii mei erau tapați deja de pe atunci. În fine, depusesem dosarul, a fost preluat ca fiind complet, iar mai apoi a urmat situația descrisă în primul articol, în urma căreia am ajuns să dau în judecată CJAS.

da aprobare

Tribunalul Timiș, 30 martie 2017

Pentru că suma plătită pentru intervenție și a cărei neplată a fost contestată prin proces, era una mai mare, totul a început deja la Tribunalul, sărindu-se peste Judecătorie (există o regulă de acest gen). Am fost prezentă personal la primul termen și am avut ocazia să și vorbesc. N-am spus prea multe, dar cred că a contat foarte mult că instanța m-a văzut la față. Pronunțarea deciziei a fost amânată, iar la 21 aprilie 2017, cererea mea a fost admisă în parte, în sensul că s-a hotărât că CJAS trebuie să îmi ramburseze banii, dar nu s-a aprobat cererea mea privind despăgubirile pentru bătaia de joc. (Nu există așa ceva, cică.) În fine, am fost mulțumită, bucuroasă… Numai că ce credeți, au mai avut și tupeul de a face recurs!

Curtea de Apel Timișoara, 21 noiembrie 2017

În timp ce ne așteptam rândul la recurs, am observat împreună cu avocata mea, Codruța Adăscăliței, că jurista de la CJAS Timiș, Viorica Tiriteu frunzărea de zor dosarul. Acolo. Mă gândeam, oare câte dosare o fi având în lucru, oare câte procese au pe rol, de câtă lume și-au mai bătut joc cei de la CJAS Timiș? Câți sunt oare cei care nici măcar nu au curajul să se gândească la un proces? Câți mor înainte de a li se face dreptate, iar urmașii poate că nu mai au nervii necesari să se mai lupte cu sistemul…? Mi s-a părut strigător la cer că au mai făcut și recurs, în loc să tacă mâlc.

Știu că așa este procedura, că juristul instituției trebuie să meargă până la capăt (altfel zboară, cică). Dar oare nu ar fi mai logic, mai normal, mai de bun-simț, mai ieftin și… în general, mai bine pentru toată lumea, să fie așa: dacă vezi că s-a făcut o nedreptate (nu avea cum să nu fi văzut!) și dacă mai vezi și că instanța i-a dat dreptate omului, să tragi de mânecă restul conducerii, și să zici, bă, gata, că pierdem vreme și resurse și bani continuând, hai să-i dăm omului ce i se cuvine… hai să ne reparăm ce se mai poate! Nu, ei continuă în greșeală inițială. Consumând nu doar resursele lor, ci și ale instanțelor. Este inadmisibil!

După proces s-a întâmplat ca pe stradă să mă intersectez cu jurista instituției. Mergea chiar în fața mea, agale. Părea că nu se grăbește niciunde… Eu alergam spre alte treburi, în timp ce dădeam telefoane familiei și prietenilor ca să anunț că am un feeling bun după acest termen, cred că se va face dreptate! Ea pășea calm, ca la o plimbare… În timpul procesului nici măcar nu m-a privit. Nu s-a uitat deloc spre mine atunci când ne aflam în față.

S-a făcut dreptate!

Mai apoi, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a apreciat corect speța și mi-a dat, din nou dreptate. „Respinge recursul formulat de pârâta recurentă Casa de Asigurări de Sănătate Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 1526/21.04.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 7506/30/2016, în contradictoriu cu reclamanta intimată Laslavic Timea. Obligă pârâta recurentă la plata către reclamanta intimată a sumei de 1440 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică azi, 21 noiembrie 2017.” Am plâns de bucurie, vă spun sincer. Nu pentru că banii cheltuiți se vor întoarce la mine, ci pentru că s-a făcut dreptate.

Ce m-a durut cel mai mult, de fapt?

Motivul principal pentru care am vrut acest proces cu tot dinadinsul a fost că mama mea a lucrat toată viața ei în același loc. Astfel, timp de 38 de ani, cât a muncit (pe brânci), nu a avut în viața ei, nicio zi de neasigurare. De-a lungul vieții, a fost la spital doar atunci când a născut. A făcut 3 copii, care plătesc acum și ei impozite și taxe statului. Iar cu singura ocazie când a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, a întâlnit la parterul Spitalului Bega din Timișoara, aceleași condiții ca în urmă cu 30 și ceva de ani, când l-a născut pe fratele meu mai mare. Chiar așa mi-a spus, că nimic nu s-a schimbat, își aducea aminte cum era. (Vezi fotografiile din prima parte. Am înțeles că de atunci s-a renovat și parterul spitalului, ceea ce este bine.)

38 de ani de plăți către bugetul asigurărilor de sănătate. Și aproape nicio investigație gratuită când a fost diagnosticată cu cancer. Majoritatea analizelor și controalelor pe care le-a făcut înainte și după investigația de la Szeged, le-am plătit. Aproape niciodată nu erau fonduri. Iar când cu rambursarea cheltuielilor din străinătate, CJAS Timiș și-a bătut joc, efectiv, de mine și de memoria ei. O rușine!

Și aceasta nu este doar povestea mea, este povestea multor oameni. Cu unii dintre ei am vorbit pe holurile CJAS Timiș. Alții îmi sunt clienți și știu de la ei că se leagă la rambursare de fiecare cuvânțel din traduceri, poate-poate mai scapă de un dosar.

Dar să vă spun și cum a fost cu audiența!

Pentru a mă înscrie în audiență a trebuit, desigur, să mă prezint personal la CJAS Timiș. La biroul de informații am fost notată pe o listă, iar mai apoi, peste câteva zile am fost sunată ca să mi se comunice o dată și o oră. Nu știu de ce nu am fi putut face asta din start, la telefon, dar în fine. Data propusă nu era OK pentru mine, am ales alta, domnul a notat alegerea mea.

În ziua audienței mă prezint în față, la recepție, spun pentru ce am venit. Domnul se uită într-un caiet, și spune, dar nu astăzi aveți audiență, ieri ați avut. M-am uitat la el lung. Domnule, dar scrie chiar aici, în spatele dvs., că audiențele au loc numai miercuri; nu aveam cum să am audiență ieri. (Menționez că nu mai țin minte ce zi era. Ideea este că audiențele aveau loc numai într-o anumită zi din săptămână, iar aceea era chiar ziua în care avea loc conversația.) Domnul se uită din nou în caiet, și concluzionează că da, astăzi am audiență. Dar nu la ora 10, ci la ora 11, sau invers, oricum, era ceva cu ora… Ne contrazicem, sunt trimisă la biroul de informații, pentru a verifica în evidențele originale. Într-un final se cade de acord că este așa cum spun eu (as always…) și sunt trimisă sus.

Eu am venit puțin înainte de fără un sfert, pentru a fi acolo la timp, frumos, civilizat. În schimb a trebuit apoi să aștept încă 45 de minute. Am bătut la ușa secretariatului, s-a tot ieșit și mi s-a spus că mai am de așteptat, până mi-am pierdut răbdarea și eu, și soțul meu, s-a țipat pe hol, certuri, scandal, și în sfârșit am intrat în sala de ședințe.

proces CJAS timiș

Țin minte și acum cum doamna Sofia Dumescu, șefa Serviciului Juridic Contencios, atunci când a intrat în sală, unde pe noi ne așezaseră deja, a privit stupefiată la ceea ce îi pregătisem pe masă. Developasem fotografiile horror de la Spitalul Bega din Timișoara și le întinsesem pe masă. 17 la număr. A întrebat: Ce sunt astea? Am răspuns: Sunt explicația la întrebarea de ce a trebuit să mergem în Ungaria. Răspunsul ei: Dacă aveți obiecții legat de cum arată spitalul (păi zic am, cred că vedeți și dvs. și sunteți de acord cu mine), să vă plângeți la Direcția de Sănătate Publică. Din păcate, nu a dorit să păstreze fotografiile, deși i-am spus că i le las, că le-am adus pentru CJAS Timiș.

Nu am rezolvat nimic, oricum

În fine, am povestit în primul articol cum nici cu audiența asta nu am rezolvat nimic. Doar am pierdut vremea și m-am enervat încă o dată. Nu numai că nu mi s-a răspuns vreodată în termenul legal de 30 de zile… dar de multe ori nu mi se răspunsese deloc. După depunerea inițială a dosarului scrisoarea lor a venit după multe luni, vreo 10. Iar mai apoi, nimic. Am primit doar răspunsuri verbale, atunci când m-am deplasat eu la ei. Ultimul refuz a fost în ianuarie 2016, tot eu m-am dus și atunci. Am primit pe loc un răspuns scris, la insistențele mele, întrucât am refuzat să plec fără un act în mână, pentru că nu aveam încredere că mi-l vor trimite prin poștă și am vrut să dau drumul la proces.

Ce să vă mai zic? Că apoi, pentru a-i da în judecată, procedura mai prevedea că trebuie să le trimit o ultimă notificare. De parcă nu  fusesem acolo de destule ori… A mai redactat avocata o ultimă notificare și apoi i-am dat în judecată.

Pe ce a mai mers avocata mea?

Deși eu mă plânsesem în primul rând de faptul că mama în mod cert avea dreptul la rambursarea cheltuielilor și că restul lucrurilor sunt doar de formă și de căutare de nod în papură, plus că este inadmisibil să îmi ceri prin aplicarea retroactivă a unei legi noi, un act pe care le depunere nu mi l-ai solicitat, avocata a mai mers și pe altceva. A descris în întâmpinarea noastră multe dintre problemele pe care i le-am povestit (de fapt chiar i le-am pus pe hârtie, pentru a nu pierde șirul), și a marșat pe ele, dar a vorbit și despre o lege specială care se referă la asistența medicală transfrontalieră. În următorul articol o să citez câte ceva din cele două sentințe (primă instanță și recurs), pentru a vă face o idee și pentru a vă putea inspira în eventualitatea în care sunteți într-o situație asemănătoare și decideți să faceți ceea ce am făcut eu.

Acesta este singurul motiv pentru care povestesc cele întâmplate, expunându-mă public.

Nu uitați, dacă aveți o problemă asemănătoare și aveți nevoie de mai multe informații, puteți lua legătura cu mine la traduceri@timealaslavic.ro. Vă voi ajuta cu drag, cu tot ce pot!

To be continued… 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *