În urmă cu ceva vreme am scris despre faptul că foarte puțin clienți cunosc sau înțeleg diferența dintre traduceri autorizate și traduceri legalizate. Am spus atunci că în opinia mea problema vine și de la faptul că denumirile celor două tipuri de traduceri creează confuzie. Dacă traducerea legalizată s-ar numi traducere autorizată ȘI legalizată, ar fi ceva mai clar faptul că cele două sunt diferite prin prisma faptului că în cel de-al doilea caz mai există ceva ÎN PLUS față de primul tip de traducere.
Care este, așadar, diferența?
Traducerea autorizată este o traducere făcută de un traducător autorizat de Ministerul Justiţiei – așa cum sunt și eu. Traducerea legalizată este o traducere autorizată care este apoi legalizată la notar, adică notarul public certifică faptul că semnătura și ștampila de pe traducere aparțin într-adevăr unui traducător autorizat.
Ce trebuie să știm despre traducerile legalizate
Pentru ca o traducere autorizată să poată fi legalizată la notar este nevoie ca traducătorul autorizat să se fi înregistrat la Camera Notarilor Publici și să fi depus specimenul său de semnătură și ștampilă la biroul respectivului notar public. De exemplu, eu colaborez cu notarii publici pe care îi regăsiți în secțiunea Colaboratori de pe pagina mea, aici.
Pentru ca o traducere autorizată să fie legalizată la notar este nevoie de prezentarea documentului original în fața notarului și de atașarea la traducere a unei copii a documentului care a fost tradus. Copia xerox și traducerea se capsează și apoi se ștampilează și semnează și între pagini.
Apoi, încheierea care i se adaugă acestei traduceri este diferită de cea de la traducerea autorizată (conține mai multe informații cu privire la documentul-sursă și cu privire la traducerea în sine). Totodată unei traduceri care urmează să fie legalizată la notar i se va atașa și o altă încheiere. Pe aceasta o va completa, apoi semna și parafa notarul public care legalizează traducerea.
Ce spune legea despre traducerile legalizate
Să aruncăm o privire asupra Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013, din care subsecțiunea a 5-a, denumită „Efectuarea şi legalizarea traducerilor. Legalizarea semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat” mulți dintre traducători aproape că o știu pe de rost.
În art. 319 se descrie faptul că înscrisul care se traduce se poate prezenta notarului public „și în copie legalizată ori certificată de autoritatea competentă care deţine în arhivă originalul înscrisului”.
Tot în acest articol spune că „interpretul şi traducătorul autorizat are obligaţia de a traduce complet, fără omisiuni, textul prezentat spre traducere şi de a nu îi denatura conţinutul şi sensul”. Acest lucru de altfel apare exact așa în încheierea pe care traducătorul o va insera la finalul traducerii sale. „Prin text prezentat spre traducere se înţelege fie o parte din textul înscrisului, fie textul înscrisului în întregime. În cazul în care se solicită traducerea doar a unei părţi din textul înscrisului se va putea face doar această traducere, nefiind necesară şi traducerea textului înscrisului în întregime.”
Întotdeauna mi-a plăcut expresia „se cos” din următoarea frază din regulament: „Copia înscrisului care se traduce se anexează traducerii, cu aplicarea ştampilei şi a semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat pe marginile alăturate la îmbinarea a două file, astfel încât ştampila de legătură să fie aplicată pe toate filele înscrisului, care se numerotează, se capsează, se cos sau se broşează.” Mi se pare destul de nostim să cos niște documente. Adevărul este că în Ungaria traducerile nu se capsează, ci li se pune un șnur în culorile țării. Trebuie să spun că arată elegant aceste documente…
În art. 320 se precizează care este cuprinsul pe care trebuie să îl aibă formula de certificare (încheierea, cum îi spunem noi) întocmită de traducătorul autorizat. Se stipulează că „este interzisă modificarea în orice mod a formulei de certificare (…) precum şi necompletarea uneia sau mai multora dintre menţiunile cuprinse în aceasta”.
În art. 321 scrie că „notarul public refuză îndeplinirea procedurii legalizării semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat dacă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege şi de prezentul regulament„. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată, din fericire.
În art. 322 se vorbește despre situația în care un traducător autorizat nu are depus specimenul său de semnătură la biroul notarial la care se prezintă traducerea spre legalizare. În acest caz va trebui să se prezinte personal și să semneze în fața notarului. Sau, dacă tot este acolo, să depună specimentul său de semnătură și ștampilă. „În situaţia în care interpretul şi traducătorul autorizat şi-a depus specimenul de semnătură la biroul notarial, nu este necesară prezenţa acestuia în faţa notarului public în vederea îndeplinirii procedurii.” Cel mai bine este, așadar, ca specimentul să fie depus la cât mai multe birouri notariale, astfel clientul poate rezolva singur legalizarea traducerii.
În art. 323 aflăm despre un fapt puțin cunoscut publicului larg, și anume faptul că și notarul public poate efectua traduceri. „Notarul public poate efectua traduceri în condiţiile art. 82 alin. (2) din lege.”
În art. 324 se precizează că „notarul public poate elibera copii legalizate de pe traducerile aflate în arhiva biroului notarial în condiţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament pentru îndeplinirea procedurii de legalizare a copiilor de pe înscrisuri”. Este important de știut că traducerile autorizate care au fost legalizate la notar sunt întotdeauna arhivate spre păstrare.
Cel mai important este ca atunci când vi se solicită o traducere, să întrebați EXACT și eventual să și notați ce tip de traducere trebuie să aduceți: o traducere autorizată sau o traducere legalizată. Veți fi scutit de multe neplăceri dacă veți ști de la început ce trebuie să cereți traducătorului. Legalizarea ulterioară a unei traduceri înseamnă un efort în plus pentru toată lumea implicată.
Spor în toate!