Te-ai întrebat vreodată de unde vine numele tău de familie, sau ce anume înseamnă? Eu m-am întrebat, iar acela a fost momentul în care am pornit într-o călătorie minunată: cea care a făcut ca unul dintre cele mai faine hobby-uri pe care le am să devină muncitul la arborele meu genealogic.
Multă lume crede că numele meu de familie se citește „Laslavici”. Nu mă deranjează, deloc, să fiu strigată astfel. Răspund, și nici nu obișnuiesc să corectez persoana. Fac precizări legate de pronunție doar dacă cineva și întreabă despre originea numelui meu.
Dar numele meu de familie nu se citește „Laslavici”, pentru că nu este un nume sârbesc. Da, numele acesta există și la sârbi, iar acolo chiar așa se și citește, „Laslavici”, pentru că se scrie „Laslavić” sau „Laslavići”. De altfel, în Croația există o localitate cu acest nume – desigur că am vizitat locul!
Numele meu de familie este un nume slovac.
Stră-străbunicul meu de la care am moștenit acest nume s-a născut la Očová (lângă Zvolen) și a fost slovac. Atunci când a ajuns în Banat, l-a chemat „Laclavik”. Curând, acest nume a fost maghiarizat și a devenit „Laczlávik” sau „Laszlávik”. Mai târziu a fost românizat și a devenit „Laslavic”. Iac-așa.
Noi întotdeauna l-am citit așa cum se scrie, și anume, cu c la final, și nu cu ć. De altfel, de-a lungul ultimilor 100 de ani, săracul nostru nume de familie a fost pocit în fel și chip. În documente apăreau tot felul de variante greșite, Laslovici, Laslovic, Lasalawich… Nu mă mai mira și nu mă mai miră nimic. Fiecare a scris cum a înțeles…
Despre povestea sosirii în Banat a stră-străbunicului meu Laclavik Jan am scris și pe blogul meu personal, www.descultaprintimisoara.ro, atunci când am povestit despre vizita mea la Očová, când mi-am cunoscut și niște rude mai îndepărtate. Mai jos vă fac un rezumat.
În căutarea rădăcinilor…
În 2012 am ajuns în satul natal din Slovacia al acestui stră-străbunic, și nici prin cap nu mi-a trecut că îmi voi descoperi acolo și rude. Nici măcar nu mi-am propus să îi caut. Pur și simplu am dorit să văd cu ochii mei locul din care stră-străbunicul meu a plecat „în lume”. Dar aceste rude pur și simplu mi-au ieșit în cale.
De la un fel de verișoară de gradul IV, Elena, am aflat că în familia lor nu mai poartă nimeni acest nume de familie. De la un moment dat încolo, s-au tot născut numai fete, care s-au căsătorit și au purtat, apoi, numele soțului. Mama Elenei a fost, și ea, Laclavik.
Astfel că acest nume de familie mai dăinuie doar în România, în familia noastră. Îl purtăm eu (care mi-am păstrat numele și după căsătorie), tatăl meu, cei doi frați ai mei, cumnata mea, cei doi copii ai lor, iar în rest, în toată România se mai numește Laslavic doar o verișoară primară a tatălui meu, Edith. Asta e tot!
Când am fost la ea acasă, verișoara mea din Slovacia mi-a relatat că bunica ei a pomenit de mai multe ori despre un membru al familiei care a plecat undeva, dar nu se știa exact unde. Erau vremuri în care din zona respectivă a plecat foarte multă lume în căutarea unui trai mai bun; așa a ajuns în Banat și stră-străbunicul meu.
Împreună cu verișoara mea Elena am ajuns foarte departe cu arborele genealogic pe acea ramură, iar de atunci, eu nu m-am mai oprit și am cercetat încontinuu, pe toate liniile.
Mie îmi place foarte mult numele meu de familie și mă regăsesc în el. L-am păstrat și după căsătorie (din mai multe motive, majoritatea de ordin practic). Și am fost foarte fericită că soțul meu meu nu a avut nicio problemă cu asta.
Din păcate, nu am aflat nici pănă astăzi ce înseamnă Laclavik – aparent, nimic. Mai caut!
(foto copertă: Camelia Rangu-Popescu, rochie: Marmuse Timișoara, cercei: Diana Cojocaru)